S-a scris mult de moartea lui Ion Iliescu. Prea mult, prea apăsat. Nu am avut de gând să scriu și eu, însă, în această dimineață, când am deschis radioul pe Radio România Cultural, prezentatorul a anunțat ceva de doliu național și apoi s-a întrerupt recepția. Ascult radiouri pe internet și niciunul din posturile radioului național pe care le ascult – cultural, muzical – nu a mai fost „available” până am plecat la serviciu.
Însă treaba asta cu doliul național mi-a adus aminte de un șir de întâmplări din tinerețe, mai exact de când am participat la lansarea Radio XXI, ceea ce ulterior s-a transformat în Radio 21 și cred că astăzi se numește Virgin Radio.
Sunt trei întâmplări de care mi-am amintit și toate au legătură cu Ion Iliescu, direct sau indirect.
După ce Radio Nova 22 s-a închis, eu am rămas cu pasiunea pentru radio și fără job. Așa că am căutat la 2M+ – nu m-au selectat (m-au căutat ulterior, dar aveam deja de lucru) – și am aterizat la viitorul Radio XXI. Viitor pentru că încă nu se lansase oficial.
Când am ajuns eu, lucrurile se prezentau astfel – și este important să rețineți că veneam dintr-un radio FM, de inspirație occidentală, pariziană, nonconformistă mai exact, cu o dotare completă „ca afară”. Nu cine știe ce, dar cel puțin semăna cu ce vedeai prin filme, ca însemnând un radio mic, local.
Unde am nimerit: o vilă frumoasă, interbelică, ce am aflat că a fost un sediu al securității. Iar aceasta nu este o legendă – mărturie stăteau sutele de perechi de fire telefonice ce ieșeau dezafectate dintr-o firidă a unui perete. De aici se ascultau diverse telefoane în trecutul nu prea îndepărtat. Acțiunea se petrece în ’93.
În această vilă, PDSR-ul construia viitorul Radio XXI. Interiorul și ceea ce se petrecea acolo era de domeniul fantasticului sau absurdului, în funcție de perioada din zi în care te nimereai.
Le voi face un inventar pentru că sunt prea multe amănunte ca să le mai pot și înșira într-o poveste – fiecare din ele este o poveste în sine.
Aparatura: totul era rusesc. Magnetofoane rusești, mixer mono rusesc.
Șeful tehnic: un domn cărunt, domnul Roman, despre care toată lumea știa că a fost sunetistul lui Ceaușescu. Pe lângă imaginea unui pensionar cărunt, cu mișcări lente, al cărui loc nicidecum nu mi se părea a fi într-un radio FM, așa cum se dorea viitorul Radio XXI, iată și două dintre povețele împărtășite de acest domn. Prima a fost descrierea unei proceduri de lucru în studioul de emisie: eu, de la mixer, îi solicit colegului de la magnetofon să pornească banda, iar el trebuie să îmi confirme verbal: MERGE BANDA!
Eu trăisem până atunci cu impresia că radio FM înseamnă, ca punct de plecare, un mixer, două pick-up-uri Technics MK2 – unul în stânga și altul în dreapta mixerului – iar deasupra lui, un microfon. Obligatoriu, multe discuri și, adițional, CD player, eventual un casetofon etc.
Dar în niciun caz să fie magnetofonul la doi metri în spatele meu, iar acela să fie operat de un coleg care să îmi confirme că MERGE BANDA.
Cea de-a doua a fost o întrebare către noi, toți ceilalți tineri care lucram în viitorul radio – tineri dintre care doar eu mai lucrasem într-un radio, restul, am înțeles, că erau din organizația de tineret a PDSR:
– Voi știți ce este acela un semiton?
Nu știam, nici nu mă interesa și nici nu văd cu ce ne-ar fi ajutat în activitatea noastră.
„Este distanța dintre două note, băi! Să știți și voi.”
Și de atunci știu.
Aici era un fel de cimitirul elefanților. Pe lângă tinerii de la PDSR erau tot felul de pensionari eșuați din diferite instituții comuniste. Așa a apărut și o doamnă cu o coafură impunătoare, cu coc, tot căruntă, căreia – spre rușinea mea – i-am uitat numele, dar îmi amintesc că era soția unui fost director în radioul național, bineînțeles înainte de ’89 și, tot bineînțeles, și dumneaei lucrase în radioul național.
Și doamna aceasta ne-a testat cu același aer condescendent ca al domnului Roman:
– Voi știți care este prima muzică pe care trebuie să o aibă un post de radio?
Noi am început să debităm: muzică românească, muzică clasică, disco, folk, latino, chiar și muzică populară a spus unul mai cu jumătate de gură.
– Nu știți, măi! (uimire pe noi, cu gurile căscate și ochii ațintiți către doamna cu coc).
– Prima muzică (rostit rar, ca să ni se întipărească în minte – și uite că a reușit) pe care un post de radio trebuie să o aibă este muzica de doliu! Așa să știți!
– Ce te faci dacă se întâmplă o nenorocire și nu ai muzică de doliu? Ei!?
Și altceva nu îmi mai aduc aminte despre doamna aceasta. Însă iată că, după aproximativ 32 de ani!!!, am auzit pe postul național muzică de doliu – doliu național pentru Ion Iliescu, cel în prezența căruia s-a lansat la Palatul Parlamentului Radio XXI, iar „la butoane”, în direct și în reluare, am fost eu.
„În direct și în reluare” nu este o glumă à la Exarhu, gen „primul pe țară, al doilea pe județ”, ci chiar așa a fost. Domnii sau tovarășii care au pregătit lansarea radioului știau cu exactitate, la minut, programul evenimentului de la Casa Poporului și au înregistrat cu câteva zile înainte inserturi care spuneau că „acum domnul Ion Iliescu face și drege” sau „reprezentanții nu știu care l-au felicitat…” etc.
Eu am primit desfășurătorul și trebuia să emit „în direct” aceste înregistrări, despărțite de diverse piese muzicale.
Deoarece nu mă familiarizasem prea bine cu MERGE BANDA – acela al magnetofoanelor mânuite de un coleg puber din organizația de tineret – mă foloseam de casete, pentru că discuri sau CD-uri, ioc!
Dar, pentru că am pomenit de casete, nu pot să nu vă spun și povestea lor: casetele și o combină de sufragerie cu CD și dublu casetofon – adică nimic profesional – fuseseră donate de George Pădure sau alt personaj îmbogățit rapid chiar în acei ani „de tranziție”. Ele reprezentau Occidentul printre magnetofoanele acelea rusești și mixerul mono din regia de emisie.
Numai că acele casete au venit goale, iar noi am fost rugați să le înregistrăm cu muzică furată de pe unde putem mai bine. Așa că toți copiii au copiat la greu tot ce prindeau pe la tarabele din piețe și, uite-așa, s-a format un fond muzical cu toate preferatele tinerilor care formau echipa – în general muzică disco – cu multe lipsuri, printre care și cea mai importantă: muzica de doliu.
Dar unde credeți că se țineau aceste casete? La arhivă, evident. Într-o cameră – vila aceasta avea și o vitrină a proprietarilor de drept, ce probabil fuseseră evacuați din casa lor pentru a face loc unui cuib de securiști curioși.
În vitrina aceasta, cu uși și rafturi de sticlă, iar în spate cu oglindă, în loc de seturi de pahare, căni de cafea sau bibelouri, acum se țineau sub cheie casetele cu muzică înregistrată pe dublu casetofon chinezesc.
Iar lângă vitrină era o fată cu niște ochelari cu lentile groase și parcă un ușor retard (Să mă ierte Dumnezeu dacă era doar foarte timidă). Mi s-a spus că ea este „arhivara” și are rolul de a ne scrie pe un caiet ce casete luăm, ca să se asigure că le aducem înapoi. Pare că tinerii PDSR-iști le mai luau pe acasă și uitau să le mai aducă, și nu se făcea să dispară casetele cu muzica radioului în formare – cea copiată ilegal.
Și a venit și ziua lansării, în cadru festiv, la Casa Poporului, sub inaltul patronaj al lui Ion Iliescu, șeful partidului. Am primit desfășurătorul cu inserturile „în direct”, pe care le redam de pe magnetofon, și libertatea de a pune ce muzică vreau de pe câteva casete atent selecționate de cineva care a avut doar o singură recomandare dar fermă: pot pune orice în afară de piesa lui Gyuri Pascu, intitulată „Țara arde și babele se piaptănă”. Nu era subliniată – era chiar tăiată cu pixul pe coperta casetei, unde cel care a copiat muzica trecuse cu scris de mână conținutul.
Și acum, într-un cadru absurd, intervine și hazardul. Care, în cazul meu, a fost să mă bazez pe funcția avansată a combinei aceleia de a derula caseta și a se opri la pauza dintre piese. Am derulat la piesa următoare, am pus pe pauză, pregătit să-i dau drumul după un insert cu o relatare în direct de la fața locului, înregistrată cu câteva zile înainte și redată de colegul „MERGE BANDA”.
PLAY. Și recunosc imediat acordurile din „Țara arde și babele se piaptănă” a regretatului Gyuri Pascu.
Porcăria nu sesizase pauza dintre piese și mi-a derulat două piese în loc de una.
Mi-am dat seama instant că am avariat-o grav, dar ce mai puteam face acum?
Nici nu am apucat să pregătesc o altă piesă că a apărut un individ în spatele meu care mi-a ordonat să o opresc imediat. I-am spus că nu pot așa, imediat, că ar atrage și mai rău atenția, hai să așteptăm până la refren, ca să pară un mixaj, o trecere firească. NU, ACUM! și pleacă de aici.
L-am „filat” pe Gyuri – fie-i țărâna ușoară –, am pus o altă piesă și am fost înlocuit chiar de domnul Roman, apărut în spatele meu ca din neant.
Nu s-a lăsat cu alte repercusiuni. Doar că nu am avut privilegiul de a fi „la butoane” pe tot parcursul lansării Radio XXI.
Ba chiar am fost invitat, alături de toți colegii, într-un fel de sală de consiliu – în fapt sufrageria vilei – câteva ore mai târziu, când, după încheierea evenimentului, a venit domnul Solcanu și ne-a adus șampanie de la lansare. Ne-a adunat în cerc, în fața fotografiei lui Ion Iliescu, DA, în sala de consiliu, în sufragerie, pe un perete era poza lui Ion Iliescu, așa cum, pe vremuri, în clasele școlilor, deasupra tablei, era poza lui Nicolae Ceaușescu, ne-a adunat și ne-a spus că evenimentul a decurs fără probleme, lansarea a fost un succes, ne-a felicitat și a marcat împreună cu noi momentul festiv de lansare a radioului, desfăcând șampania și bând euforic direct din sticlă – iar șampania i-a ieșit imediat pe nas.
Dumnezeu sa-i ierte!
