.png)
Astăzi am fost la sală. Tot astăzi mi-am rezervat și o ședință de masaj, pentru că m-am gândit că mi-ar prinde bine după sală. La sală fac exerciții doar pentru brațe, cum zic eu, ca pe vremuri. Ca să traduc și pe limba corporatistă: upper body sau cam așa ceva. Așa că m-am gândit ca la masaj să cer să îmi maseze tot brațele (upper...), ca să nu îmi mai zăpăcească spatele, pentru că mi s-a mai întâmplat să mă duc fără nicio durere, iar după masaj să mă doară spatele vreo lună de zile.
Deci mă duc la etajul 5, unde aveam programarea. Am ajuns cu două minute mai devreme. Sala nu are geamuri, nu ai de unde să știi dacă este sau nu cineva înăuntru. Cioc, cioc și bag un ochi. Era încă ocupată cu clientul de dinainte. Aștept cuminte la ușă. Trec cele două minute, iese un tip cu o mină mulțumită, relaxată, în urma lui iese și maseuza.
– Dumneavoastră venirăți mai înainte?
– !?
– Sau ați venit acum?
– Acum.
„Venirăți” ăla m-a bulversat într-așa hal, încât nu am percutat că se referea la băgatul ochiului cu două minute înainte. De altfel, nici nu înțeleg de ce ar fi contat.
Apoi îmi mărturisește că se duce până la baie și se întoarce. Iarăși eram tentat să nu înțeleg de ce m-ar fi interesat, dar, pe urmă, am înțeles că ar fi fost ciudat ca eu să vin, iar ea să plece fără nicio explicație.
Am așteptat-o în fața ușii, s-a întors ultra rapid, am intrat împreună.
În timp ce mă așezam pe scaunul de masaj, o întreb direct:
– Sunteți din zona Olteniei?
– !? (ezitare) Sunt româncă!
– !? (de data asta ezitare la mine) Cum adică româncă? Oltenii nu sunt și ei români?
– Ba, da. Dar de ce aș fi eu olteancă?
– De la „venirăți”, acel perfect simplu specific zonei Olteniei.
– Sunt din Teleorman.
În timpul ăsta îmi aranja scaunul. Este prima maseuză sau maseor care se preocupă de ajustarea scaunului în funcție de client. Bag mecla în partea cu șervețel și observ că ea este încălțată doar în niște botoșei roz, dintr-un material gen prosop.
– Sincer, nici nu știu unde este situat Teleormanul.
– Mai spre sud.
– Da, s-o vorbi și pe acolo ca în Oltenia.
După care îi spun că nu vreau masaj decât pe mâini și umeri, pentru că am fost la sală și tot asta „am lucrat”.
Nu vreau pe spate sau în zona cervicală pentru că rămân cu dureri și prefer pe mâini, că acolo îmi place.
– Dar eu vreau să vă fac și pe spate, și în zona cervicală. (Și se apucă să îmi facă ușor pe ceafă.)
– Eu nu.
– Au! Nu mai vreau.
– Bine. Am înțeles. (Și trece să îmi facă pe mâini.)
După care mi-a masat timp de vreo 7-8 minute mâna dreaptă. Chiar îmi plăcea. Stăteam cu ochii închiși, iar ea se ocupa de fiecare mușchiulet – „lucrat” la sală, îmi place mie să cred – de la umăr și până la vârful degetului ăla cu care faci semne obscene, am uitat cum îi zice.
– Când ați fost la sală?
– Acum o oră, maxim.
– Păi, se simte.
– Stai așa, ce se simte?
– Cum să stau? M-am așezat să stau și eu mai comod.
Moment în care deschid ochii și mă uit prin gaura de la pernă, cea unde îți ții fața. Își pusese un prosop pe jos și se așezase în genunchi, cam cum stau gheisele când servesc bărbații cu sake. Numai că ea mă masa pe mâna dreaptă. Remarc din nou acei cipici roz, mortali. Din poziția asta, fără să vreau, îi văd prin decolteul tricoului și sânii. Nu în totalitate, dar destul.
– E bine așa?
– E foarte bine, dar să știi că mai am o mână. (Am simțit că, dacă continua tot așa și se scurge timpul, o să rămân „neterminat”.)
Se ridică și se așază la fel, dar pe mâna stângă de această dată. Simțeam cum mi se echilibrează binele în corp.
Mi-a spus cum s-a lăsat ea de fumat, i-am spus cum m-am lăsat eu de fumat.
I-am mărturisit că am ambii umeri rupți, cum i-am rupt și că nu pot să mă „rup” de cele 116 kg în care sunt blocat de vreo 10 ani de zile sau chiar mai mult.
– Păi și câte kilograme ați vrea să aveți?
– Nu știu. Mai puține.
– Da, dar cât?
– 86. Că 86 aveam când eram tânăr.
– Ei, nu chiar 86. Să zicem 94. Aveți 94 de kilograme.
– !?
– Da. Așa trebuie să gândiți, că aveți 94 de kilograme.
Deschid ochii, scot fața din chestia aia și o privesc.
– Ce e asta, psihologie?
– De ce v-ați ridicat? Încă nu am terminat. Mai avem două minute.
– De unde știți?
– Mi-am aranjat locul: muzica de relaxare vine de la laptop, văd ceasul de pe telefon, am loțiunile mele de relaxare.
Întorc privirea și văd aranjate meticulos toate acestea. Laptopul, niște sticluțe mici și telefonul ei, iPhone 6, pus culcat pe un stativ, care arăta mare, pe tot ecranul ora exactă. Arăta ca un ceas de masă.
Mi-a părut rău că mai am doar două minute. Nici nu știu când au trecut.
M-am ridicat, i-am mulțumit. Am simțit că trebuie să îmi iau la revedere strângându-i mâna.
– Elena.
– Elena? (zic eu mirat)
– Elena? (zice ea zâmbind)
– Aaa, scuze, Eugen.
– La revedere.
Și am ieșit din încăpere cu un zâmbet satisfăcut, probabil identic cu al tipului de dinaintea mea.
...
Mai târziu, la birou, am dat să mă șterg la ochi sau am dus mâna la față să mă scarpin, nu mai țin minte. Așa am simțit că mâna îmi mirosea a... femeie.
Ambele mâini.
Acum, când scriu aceste rânduri, simt mirosul și de la distanță.
