Se făcea că era Cristina într-o mașină decapotabilă, chiar în apartamentul nostru de la un etaj superior al unui bloc din Pantelimon. Ne-a spus că a plecat de la Vodafone și s-a mutat la agenție.
— Auzi, dar cât câștigai tu la Vodafone? Aș vrea să știu cum mai stau și eu cu salariul meu în comparație cu alții. Hai, că acum tot ai plecat, nu văd vreo problemă dacă divulgi suma. Măcar așa, pe aproape, să-mi fac și eu o idee.
— Șase sute.
— Șase sute de ce?
— Câștig în plus șase sute.
— Păi și eu ce să fac cu informația asta? Șase sute în plus față de cât? Că una-i să adaugi șase sute la nimic și alta-i să adaugi șase sute la câteva mii.
Na, că s-a luat curentul. Dar uite că ăia din blocul de vizavi au. S-a luat fix până la noi.
Deja eram jos, în stradă, când a venit Bogdan, tractând o remorcă cu mașina.
— Gata, vă culcați aici, acum!
Nu ne-a întrebat dacă vrem să dormim în remorca în care era amenajat un pat din niște saltele și o plapumă. Când vrea el ceva, nu i te poți opune și, de fiecare dată, o face cu cele mai bune intenții. De aceea, nu am mai cântărit oferta, am sărit în remorcă și am tras plapuma peste noi.
Apoi a sărit și el sub plapumă, fix între noi, și ne-a spus:
— Nu vă fie teamă, în noaptea asta nu o să fie frig.
